Per se

Declinarea ritualurilor mortuare pe Facebook

Se vorbește cu perdea despre această practică. Cu toții o văd, puțini o verbalizează. Te-ai întrebat ce e cu ea, te-a stânjenit, te-a uimit sau ai luat-o ca atare. Colocvial le putem spune ”înmormântări de pe Facebook”, mai spălat și mai descriptiv mă gândesc la ele ca o declinare a ritualurilor mortuare în online.

Context. Probabil ai văzut o poză neagră la profil și ți-a stârnit curiozitatea sau empatia, probabil ai văzut o pagină in memoriam sau poze cu oameni decedați la care se comentează. Știi sau nu știi de faptul că Facebook îți oferă opțiunea să adaugi niște ”aparținători„, ca să le zicem așa, pe contul tău astfel încât dacă pățești să ”mori de deces” să aibă cine să ducă profilul pe lumea cealaltă a online-ului. Un articol interesant pe această temă se regăsește și în publicația ISCOADA.

Moartea ca tabu

Cred că e sănătos să privim mai întâi din ansamblu și să ne gândim care este percepția noastră culturală legată de moarte. Este România, cultural, este mai predispusă la tabuizarea ideii de moarte? Nu vorbim despre ea pentru că pare că deja o chemăm la noi, avem nenumărate zicale, mituri și legende despre moarte care o fac să pară un subiect opac și inabordabil. Știm multe de moarte, dar nu o acceptăm în viața noastră. Pe de altă parte, bunicile noastre își pregăteau obiectele de înmormântare din timp (batiste, bani, doleanțe) sau chiar își făceau pomană în viu, o practică ce apărea ca o petrecere mortuară unde viitorul mort este prezent și el.

Nu mă pot hotărî dacă această reticență și tendință de a trata moartea ca pe elefantul din cameră este mai mult determinată cultural, în sensul în care avem o moștenire considerabilă de concepții ”românești” despre acest stadiu (desigur că și alte culturi au acest lucru), religios, ca sumă a îndemnurilor și judecăților de valoare preluate din canoanele bisericești sau este un imperativ al vremurilor în care trăim.

După cum spunea și Vintilă Mihăilescu într-una dintre cărțile sale, trăim într-o eră aflată sub semnul corsetului, una centrată pe corp mai mult decât pe suflet. Oamenii sunt preocupați de cum arată (filtre, edituri, machiaj), de cum pot găsi (a se citi mima) serul magic aducător de viață veșnică (operații estetice, liftinguri) fugind cu orice preț de însemnele îmbătrânirii, purificarea aproape maniacă a corpului (cultul detox-ului și al dietelor). Cred că putem pune această din urmă tendință în corelație cu cea de tabuizare a ideii de moarte. E un He-Who-Must-Not-Be-Named și am să închei această idee cu o trimitere către articolul lui V. Mihăilescu din Dilema Veche alături de un citat a lui Baudrillard din cartea Simulacra and Simulation:

„Timp de secole, a existat o străduinţă de a convinge oamenii că nu aveau (un corp, n.n.); astăzi există obstinarea sistematică de a-i convinge de corpul lor. O propagandă necontenită ne aminteşte (…) că nu avem decât un corp şi că trebuie să-l salvăm. (…) …totul probează astăzi că acest corp a devenit obiect de mîntuire. Acesta s-a substituit literalmente sufletului în această funcţie morală şi ideologică.“

Poza neagră la profil // Doliu virtual

Revenind la obiectul analizei, aș vrea să fac o trecere în revistă a tuturor practicilor care pun sub semnul asemănării ritualul de înmormântare ”tradițional” cu omologul Poza neagră de profil este o formă de doliu digital. Culoarea neagră este codul cromatic, acum transpus și în online, care semnifică moartea. Ducând puțin acest element la nivelul discuțiilor colocviale, am mai auzit și probabil ați auzit și voi replica presupus umoristică și semi-ironică ”dar ce te-ai îmbrăcat toată în negru, ești în doliu?”. La fel ar putea cineva să spună și despre persoanele care își pun poza de profil neagră, ce ar fi putut fi un trend minimalist-dark. Dar nu este. Oamenii au înțeles care este codul, ceea ce demonstrează cât de mult teren a câștigat ”moartea„ în online.

Postări, reacții și comentarii // Priveghi virtual

Alături de poza neagră de profil, o altă formă de anunța decesul este prin a pune o poză cu persoana în cauză pe contul tău alături de o descriere amplă și emoțională sau una simplă și discretă. Această practică îmi amintește de e un obicei neaoș (nu știu dacă doar în Oltenia să făcea așa) de a pune poza mortului pe un perete al casei care dă spre stradă astfel încât oamenii să poată vedea că cine a încetat din viață.

Aceste postări funcționează ca spații sacre de priveghi. În fuga necontenită prin pixelii platformei, oamenii se opresc la postare și aduc un omagiu sub formă de comentariu. Codul de ”bune maniere” din realitate se păstrează și aici. Ne e greu să ne găsim cuvintele și nu știm ce să îi spunem celui suferind, așa că apelăm la neutrul și politicosul ”condoleanțe”. Vedem la aceste postări replici care aduc aminte de aspecte din viața celui decedat, oameni care se rezumă, după cum ziceam, doar la a-și exprima simplu condoleanțele și cei care mai plusează la empatie și cu niște emoticon-uri. Totul se întâmplă discret și pasager, apelurile la divinitate nu întârzie să apară.

Se spune că ”nu e bine” să chemi oameni la înmormântare, dar Social Media pare o cale neutră de a face asta. Îmi rămân totuși câteva întrebări fără răspuns legate de această practică. Când postezi? În timpul înmormântării, înainte, după ce se termină toată acea perioadă liminală? S-a întâmplat vreodată ca oamenii să vadă vestea online și să vină la înmormântarea offline? ”Hei…am văzut pe Facebook…îmi pare rău…”.

Moștenirea profilului de Facebook // Testament

Poate cel mai grăitor aspect care confirmă ipoteza declinării ritualului mortuar în online este însăși opțiunea pusă la dispoziție de Facebook. Moștenirea, acest aspect râvnit al societății de acum și de oricând, este reconfigurată în online sub forma unei succesiuni de ordin reputațional. Îți poți face din timpul vieții un ”testament” cu persoanele care vrei să își moștenească profilul de Facebook după ce dai colțul. Deci dacă ai un moment de epifanie în care începi să te gândești că viața este efemeră, că trecerea noastră prin viață este meteorică și te lovește nihilismul, nu uita să te duci la Settings & Privacy > Settings, apasă pe Memorialization Settings, scrie numele unui prieten bun, dă click, apasă Add și gata.

Pentru asta este însă nevoie de o oarecare cultură a conștientizării morții și o asumare a acestui fapt. Cum spuneam și mai sus, fie că vorbim de cultura românească, fie că vorbim de cea globală și de cultul corpului, pe cât de logic și asumat este acest mic fapt biologic, ne e de cele mai multe ori greu să ne gândim la scenariul propriei morți. Ar fi interesant de făcut un studiu în acest sens. Cum se raportează, în funcție de cultură, oamenii la această opțiune oferită de Facebook.

În schimb am găsit date despre cât de mulți oameni morți sunt acum pe Facebook și când morții îi vor surclasa numeric pe cei în viață. În 2020 erau 2,7 miliarde de conturi active pe Facebook și aproximativ 30 mil. de oameni morți. Vorbim doar de 1%, în contextul în care datele ne spun că zilnic mor 8.000 oameni dintre userii Facebook, dar apar alți 500.000. Putem spune că sporul natural demografic e pozitiv, dar dacă de azi ar înceta să mai intre oameni pe Facebook, până în 2065 numărul morților l-ar întrece pe cel al viilor.

Sursa: https://medium.com/swlh/how-many-dead-people-are-on-facebook-aa296fea4676

Percepții și judecăți

Citind păreri despre actul acesta al transpunerii morții în online, am întâlnit multă reticență, bagatelizare, ba chiar suspiciuni legate de încercări forțate de atragere a atenției și capitalizare a unei situații dramatice din viața ta în mod superficial.

Superficialitate, pilonul și acuzația principală care se impută fiecărui act din Social Media cu care nu rezonăm. Pare că avem o percepție eronată asupra rolului rețelelor sociale în viața noastră. Opinia mea personală e că au trecut de mult de stadiul de pivot între realitate și online, că nu sunt doar un spațiu inocent în care punem niște poze, ci sunt un real ecosistem în care societatea se proiecteză cu toate mecanismele și forțele din interiorul ei.

De asemenea, am senzația că puterea noastră de a lua decizii este guvernată tot mai mult de un principiu maniheistic în care simțim continuu presiunea de a decide dacă ceva e rău sau bun. Dacă nu e așa, e altfel și nu există nimic gri. Eu cred că și acest ritual mortuar pe care acum îl regăsim adaptat în online trebuie privit obiectiv ca un simptom al nevoilor și doleanțelor indivizilor din societate și ca un indiciu despre cum au lucrurile să se schimbe.

Despre fascinația ultimelor cuvinte

Încă o chestie interesantă pe care am observat-o în online, specific la articolele de presă distribuite acolo, este fascinația pentru ultimele cuvinte ale cuiva. S-a transformat într-un clickbait ”Vezi care au fost ultimele cuvinte ale lui x!”, dar chiar e ceva magic legat de ele. Să fie un act de identificare și proiectare a sinelui prin care ne întrebăm care ar fi ultimele noastre cuvinte? Sunt niște cârlige de care ne agățăm în relația personală sau impersonală cu cel decedat? Sau este simpla căutare avidă de senzațional și dramatic într-o ”civilizație a spectacolului” după cum o numește Mario Vargas Llosa în care angoasa autenticității ne macină visceral în fiecare zi?

Moarte și premii la Cannes

Mi-am amintit cu ocazia asta și de o campanie impresionantă și interesantă din U.S. Se numește The Ghost Vote și abordează problemele din spectrul deținerii de arme din America din perspectiva miilor de victime din fiecare an. Politicienii sunt direct responsabili de faptul că această situație continuă, deoarece ar trebui să depună mai multe eforturi în legiferarea acestor probleme. Într-un an electoral, ONG-ul care se ocupă de această cauză a preluat controlul și a inițiat campania ”The Ghost Vote”, menită să dea glas familiilor care au pierdut un membru sau un prieten din cauza violenței cu armele. Tot ce trebuiau să facă era să aleagă una dintre poveștile victimelor de pe site-ul dedicat și să o împărtășească pe rețelele de socializare, creând astfel o presiune socială asupra politicienilor aflați în cursa electorală atunci și care își lăudau programul guvernamental. Această campanie a câștigat un premiu Cannes Lions în 2016 la categoria „Cyber”.

Recomandări din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai mult, în:Per se