Per se

Incompetență fudulă? Blazare academică? Licențe luate pe bani.

Mi s-a întâmplat recent un lucru care m-a lăsat ușor ultragiată. O persoană pe care nu o cunoșteam în prealabil (și căreia nu o să îi dau numele pentru că obiectivul nu este shaming-ul) mi-a dat mesaj întrebându-mă dacă am făcut cumva facultatea la FCRP. Zic da. Dacă pot să o ajut cu licența. Zic da, dar depinde cu ce, încerc, dar tot cel mai bine te ajută profesorul coordonator (cu sfaturi). Rapid a venit și deznodământul crud al acestui ping-pong de empatie oarbă. Cerința era să îi scriu eu licența cu mențiunea că este contra cost!, nu așa, ce naiba, oameni suntem.

Nu este prima dată când primesc cerința asta, dar am reflectat ceva mai mult acum văzând o recurență și având și alte argumente ale problemei gravitând în jurul meu. Ce m-a frapat cel mai tare se regăsește în pasajul de discuție de mai jos:

Captură de ecran din 2020 11 02 la 6.58.55 p.m.

De acord cu timpul. Cu toții avem momente când nu ne organizăm atât bine, să zicem. Când credem că putem face mai multe lucruri în același timp, când vrem să ne autodepășim, dar nu putem. Nu comentez nici situația financiară care probabil justifică necesitatea de a avea două joburi. Dar vorbim despre fuga asta continuă după diplome, după note, după validare cu orice preț. Iar când zic preț, mă refer chiar la actul achiziției de lucrări academice.

Facultățile scot zeci de mii de licențiați în fiecare an care nu lucrează în domeniile aferente pentru că nu și-au dezvoltat nicio competență. Vrem să avem note mari, dar fără să citim. Deși deja este clar, simt nevoia să reamintesc un lucru: vorbim despre studii universitare, studii pe care tu singur ți le-ai ales, care trebuie să te formeze ca profesionistul ce urmează să fii.

Intuiesc care sunt deja (măcar câteva) din gândurile unei persoane care citește și aș vrea să trec puțin prin ele.

Oamenii fac asta de mult timp deja, Teo, și oricum facultățile scot prea mulți oameni.

Există senzația că sunt foarte mulți oameni în facultăți, chiar am citit păreri cum că sistemul universitar este vinovat că scoate atât de multe locuri. Între timp, datele ne spun altceva. Suntem pe ultimul loc în UE la capitolul persoane care au absolvit studii universitare, mai precis, 26%. Este just faptul că în ultimii ani procentul a mai crescut, dar asta nu înseamnă că suntem atât de mulți pe cât ar trebui. Cu toate astea, potrivit studiului realizat de Curtea de Conturi cu date de la Institutul Naţional de statistică şi cu participarea mai multor universităţi, doar 35% dintre absolvenţii de facultate lucrau în domeniul pentru care se pregătiseră la cinci ani de la absolvire, iar 20% dintre absolvenţii de ştiinţe sociale lucrează în domeniul studiat în facultate. În acest caz, unde e problema de fapt? La facultăți sau la studenți?

Specialiștii susțin că răspunsul vine dintr-o lipsă de corelare a facultăților și pieței muncii și prognozare a posibilităților și nevoilor existente în cadrul acesteia din urmă. Astfel, facultățile creează un număr mult prea mare de studenți care nu își pot găsi loc de muncă pentru că nu există cerere. Pe de altă parte, dacă ne întoarcem la poziția noastră din UE ne dăm seama că e bine să creștem numărul absolvenților, dar cu ce preț? În acest caz, mingea este în grădina pieței muncii și deci, a dezvoltării țării in genere, care nu creează noi locuri de muncă. În acest caz, noroc cu investițiile străine? Ce este clar e că această lipsă de corelare a facultăților cu piața muncii le stârpește destul de mult din imagine instituțiilor de învățământ superior, făcându-le să pară incompetente de a produce ”specialiști” și obligându-i pe studenți să spună că ”nu se face practică”.

Acum, desigur, aruncând vina pe o ”putere mai mare”, pe stat, pe un ceva intangibil ne aruncă într-o utopie și într-un circuit de probleme irezolvabile, dar este o ipoteză, zic eu, posibilă pentru crezul studenților că ”facultățile nu pregătesc oamenii și de aceea nu se pot angaja”.

Oricum nimănui nu-i pasă de facultate, angajatorii vor să vadă experiență. Facultatea e doar așa…să o ai.

Asta e destul de corect. Potrivit rezultatelor unui studiu realizat de Universitatea Babeş-Bolyai, 55% din studenții români susțin că a contat mult mai mult experiența acumulată la fostul job decât ceea ce au învățat per se la facultate. În acest caz, toată lumea trage pentru diplomă ca să știe o treabă și apoi, Dumnezeu cu CV-urile. Atunci, de ce să ne mai facem licența/disertația când oricum nu contează și o să ne luăm un badge cu Head of Business Officer Assistant Advisor Manager of Community of Board of Executives of Documents. Adică tipul/tipa care bagă toner în imprimantă.

Aici problema este la angajatori și la percepția noastră vis-a-vis de regulile impuse ale jocului. Acum știu că o să sune fatalist și poate pe alocuri ușor nerealist, dar este o hiperbolă care o să mă ajute să îmi pun opinia în ordine. Angajatorii vor producție, vor productivitate sporită, vor eficiență și supunere, de ce nu. Ei vor să te învețe ei să lucrezi într-un anumit loc, într-un anumite fel, pentru că a lucra ”într-un anumit stil” face angajatul să capete o teamă de mobilitate în muncă și o fidelizare față de locul de muncă actual. Ori la facultate vorbim despre teorii, citim cărți, ne punem întrebări, observăm și analizăm perspective, lucru ce vine în totală contrapartidă cu ideologia muncii corporatiste sau, în general, postmoderne.

Aici trebuie să facem o distincție importantă în ecuație. Ce e mai important? Facultatea sau munca? Păi să vedem: facultate e temporară, munca e pentru toată viața, facultatea nu îți dă bani (poate chiar îi dai tu ei), munca îți dă bani să supraviețuiești, iar uneori, chiar bine. Așadar, după ale cui reguli credeți că aleg oamenii să joace. Evident aici nici nu e o cine știe ce epifanie, pentru că alegerea e una absolut normală, trebuie să te orientezi după ce te face să supraviețuiești. Ce vreau să spune este: când facultatea te învață ceva, respectiv să gândești analitic, să te documentezi, să îți mărești aria de cunoștințe, iar apoi vine angajatorul și îți spune că nu îi pasă și că te învață el să fii executive, pe cine alegi să crezi și de cine alegi să te lapezi?

De ce să mă mai chinui? Am alte lucruri mai importante de făcut și oricum nu se prinde nimeni.

Există așa o maladie românească pe care o tot întâlnim în diverse arii. Nu pot să îmi dau seama care e insight-ul, nu pot să pun punctul pe i-ul unei cauze concrete. Mă refer la tendința asta de a fura statul, instituțiile, pe oricine, dacă merge. Oricum și oriunde, chiar dacă nu e nevoie. Dacă se poate trebuie să furăm statul pentru că și el ne fură pe noi. Suntem în continuă opoziție cu statul. Asta mă duce mereu cu gândul la un articol al regretatului profesor Vintilă Mihăilescu din Dilema Veche intitulat ”Statul este un gagiu!”. Acesta pune în analogie modul în care noi ne raportăm la stat cu modul în care rromii se raportează la gadge, adică la gagii, adică la români.

” în Weltanschauung-ul românesc, autoritatea trebuie evitată pe cît posibil și, cînd nu se poate, trebuie păcălită, pe cît posibil; ea trebuie înfruntată doar atunci cînd se îngroașă prea tare gluma…

Ceea ce seamănă însă destul de mult cu atitudinea romilor față de gadge. Pentru aceștia, gadge (celălalt, non-romul) nu este doar „impur“, ci, într-un fel, și inferior. O fi el puternic, dar tocmai de-aia trebuie fraierit. Gagiii ne sînt deci inferiori, că se lasă fraieriți – iar noi putem și trebuie să-i fraierim, măcar așa, pentru a ne dovedi superioritatea – mi-a explicat odată un amic rom.” (Vintilă Mihăilescu)

Cam așa se întâmplă și cu facultatea. Este un gagiu care trebuie fraierit dacă se poate. Desigur, există o diferență de nuanță între textul de mai sus și realitatea din terenul diadei student-facultate. La aceasta din urmă nu e vorba de un joc de putere, de ”hai să îți arăt eu ție, facultate, că sunt mai șmecheră”, ci e pur și simplu o problemă de lene, de ”dacă se poate, de ce nu”.

”Competență” la cerere

Nu pot să nu vorbesc în contextul discuției despre fuga după diplome, licențe contrafăcute și note și despre simplele, atotaccesibilele și legalele site-uri de licențe. La un simplu search pe Google dai de o mulțime de site-uri care se oferă să îți ofere într-o răsuflare experții lor în lucrări academice pentru a lua o notă frumoasă și a ieși curat și periplul tău academic. Sincer nici nu înțeleg de ce acea persoană a mai apelat la mine.

”Timp de mai bine de 11 ani în domeniul redactării academice, compania noastră a dovedit calitatea înaltă a lucrărilor și fiabilitatea serviciilor.„ – este o descriere preluată de pe unul din site-urile care se ocupă cu această activitate. De 11 ani oamenii ajută studenții din România să se iluzioneze cu competența lor, să păcălească un sistem pentru că ”ei vor note mari”.

„Mergeți la îndrumător, vă alegeți un titlu (dintr-o probabilă listă) și apoi noi vă realizăm un plan, mergeți cu el la aprobat și trecem la redactarea efectivă” este mecanismul prin care funcționează această afacere. Sunt eu naivă sau chiar nu e normal să fie legal? E legal sau e pur și simplu tolerat? E un exemplu veritabil de formă fără fond pe care statul o performează cu mult entuziasm: avem facultăți grămadă, dar afacerile de plagiat sunt permise.

CUM SĂ NU TERMINI O FACULTATE?

Cam acesta e dictonul pe care îl auzi continuu în licee. Practic, indiferent că ești absolut incompetent, nu ți-ai descoperit încă vocația sau pur și simplu nu te vezi continuând cu studiile universitare , trebuie să faci o facultate. Că oameni suntem.

Cea mai mare problemă e că oamenii aceștia îți pot fi șefi

Deja nu e mai o noutate că o mulțime de oameni în funcții publice și-au plagiat sau cumpărat lucrările de studii universitare de orice fel. Pentru că ei par că sunt o nișă și despre ei se vorbește cel mai mult în spațiul mediatic, permiteți-mi să aduc această realitate ceva mai aproape. Oamenii care își cumpără atestatele academice ne pot fi șefi, manageri, you name it, iar tu nu ai avea o problemă cu asta. Un caz concret, dar preluat din altă sferă de cunoștințe este Maria Popovici, câștigă iUmor furând glumele comediantei Amy Schumer, o altă comediantă pe val din SUA. Toată lumea fericită, o altă carieră propulsată. Mai multe aici.

Diplome din cursuri obscure

E plină lumea de tot felul de cursuri, traininguri, școli de 2-3 luni care aglutinează câțiva aspiranți la vieți profesionale fructuoase și le oferă la final o diplomă de bună practică într-un domeniu. Ce sens are să mai faci o facultate când ”succesul îți este asigurat cu doar 200 de euro. Învață cum să fii profesionist în doar 2 luni. Acum și la promoție”.

Acestea fiind zise, sunt o mulțime de probleme care gravitează în jurul acestui fapt, probabil unele pe care nu le-am observat nici eu, probabil unele pe care le tratez prea drastic sau față de care sunt prea visătoare și naivă, dar între timp un lucru e cert. Nu e normal ca fraudarea licenței să fie o normalitate.

Recomandări din aceeași categorie

1 Comentariu

  1. Întâmplarea face ca anul trecut, adică ultimul an din stadiul de licență, să mă trezesc la vreo lună de la începerea anului cu vreo 3 reclame legate de cum îmi va redacta mie cineva lucrarea de licență și eu trebuie doar să dau bani. Nu am început să fac încă nici research, nici tema nu mi-o alesesem încă:)) Am dat feedback negativ reclamei, de vreo 5 ori, până să nu îmi mai apară pe pagini. Întrebarea mea era aceeași atunci, dar inițial am râs, gândindu-mă că nu are cum să nu fie vorba despre ceva site-uri fantoma care caută să te stoarcă de bani, deci nici nu am avut curiozitatea să intru pe el. Dar dacă este legal, și nimeni nu face nimic, nu trebuie să ne mirăm că s-a privit așa, cu nonșalanță, faptul că Laurențiu Baranga, șeful de la informații secrete și spălarea banilor avea diploma de Bac cumpărată, ca și celelalte diplome de altfel. E îngrijorător și partea tristă e că nu știu cum am putea noi, oamenii de rând, să facem ceva în această privință

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai mult, în:Per se