Per se

Not MADE IN ROMANIA și iluzia tradiționalului

Am citit recent un articol pe care l-am avut ca lectură facultativă în cadrul Masterului de Antropologie și, personal, mi s-a părut pe cât de umoristic, pe atât de plin de substanță. Nu numai că redă foarte bine naționalismul cultural și ”americanismul” americanilor, dar dacă te gândești puțin mai departe îți dai rapid seamă că și noi, românii, avem ”românismele” noastre și o mândre iluzorie de care ținem uneori cu dinții. Nu de puține ori am auzit frazări de tipul ”E bun că e de-al nostru, românesc”, ”Numai la noi în românia vezi așa ceva” (de data asta cu conotații pozitive).

Vă las mai jos o bucată din materialul cititi pentru a avea referința, iar eseul complet al lui Ralph Linton îl puteți găsi aici. Ce face Ralph Linton este să simuleze călătoria unui personaj printr-o zi tipică americană, ilustrând pas cu pas cum nimic din ce face sau atinge sau folosește nu este, în ciuda credințelor colective, de orgine americană. Același lucru voi încerca să îl fac și eu, dar aplicat pe acele ”românisme” falnice de care vorbeam.

In this bathroom the American washes with soap invented by the ancient Gauls. Next he cleans his teeth, a subversive European practice which did not invade America until the latter part of the eighteenth century. He then shaves, a masochistic rite first developed by the heathen priests of ancient Egypt and Sumer. The process is made less of a penance by the fact that his razor is of steel, an iron-carbon alloy discovered in either India or Turkestan. Lastly, he dries himself on a Turkish towel.

 Returning to the bedroom, the unconscious victim of un-American practices removes his clothes from a chair, invented in the Near East, and proceeds to dress. He puts on close-fitting tailored garments whose form derives from the skin clothing of the ancient nomads of the Asiatic steppes and fastens them with buttons whose prototypes appeared in Europe at the Close of the Scone Age. This costume is appropriate enough for outdoor exercise in a cold climate, but is quite unsuited to American summers, steam-heated houses, and Pullmans. Nevertheless, foreign ideas and habits hold the unfortunate man in thrall even when common sense tells him that the authentically American costume of gee string and moccasins would be far more comfortable.”

Sarmale, mici, ciorbă

În puzzle-ul globalizării postmoderne, o discuție necesară este reprezentată de căutarea identității naționale și observăm că, din ce în ce mai frecvent, printre trăsăturile care o definesc, mâncarea este o componentă invocată drept „motorul principal al dezvoltării umane”.

Te duci la un restaurant cu specific românesc și te uiți în meniu. Să sperăm că nu ești în 2020 și mergi la restaurante pseudo hipsterești care urlă a un mimetism de tradițional absolut penibil punând în meniu nume precum ”Ciorbiță făcut de Nea Ghiță la el în curte” sau ”Vită domesticită la Botoșani și înnobilată la Iași”. Am o problemă profundă cu restaurantele de genul și în general cu orice tentativă de marketing exagerată care urlă a disperare de a comunica un atribut, în acest caz, tradiționalul.

Dintre toate invențiile prezentate ca fiind românești cea mai vocală este de departe asumpția că mâncarea tradițională românească este chiar de aici. Sunt numeroase controverse pe această temă, iar de multe ori argumentul de tip ”reductio ad hitlerum” este că ”mai au și alții, dar la noi sunt altfel, noi le-am adaptat”. Dacă ajungi să călătorești puțin prin țările balcanice nici nu e foarte greu să observi similitudinile culinare.

În România legenda este că micii au fost inventați de cârciumarul Iordache Ionescu la sfârșitul secolului al XIX-lea. Povestea spune că micii au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără mațe pentru cârnați, să pună direct pe grătar compoziția acestora. Amestecul de oaie și porc are mare succes, iar resturantul din strada Covaci devine una din atracțiile Bucureștiului.

Trebuie menționat că lumea este în unanimitate de acord că mititeii se fac, în mod tradițional, din carne de vită în amestec cu carne de oaie, însă deși carnea tocată este relativ ieftină și ușor de preparat, acum mai bine de un secol alimentația românului nu excela în privința consumului de carne de vită. Prepararea micilor cu acest fel de carne este, fără îndoială, o influență a rețetelor sârbești. 

” În același timp, trebuie observat faptul că o mare parte a rețetelor din fosta Iugoslavie trădează evidente influențe ale bucătăriei turcești, mărturie stând condimentele bucătăriei sârbești. Una dintre cele mai populare mâncăruri sârbești, considerată de unii drept mâncare națională, este „cevavčiči”, preparat ce pare a imita, în miniatură, kebabul turcesc. Numele acestui preparat provine de la „čevapi”, denumirea sârbească a kebabului, sufixul „čiči” fiind utilizat de sârbii sudici pentru formarea diminutivelor, astfel că, într-o traducere liberă, mititeii sârbești înseamnă kebabi mici.”

Întreaga istorie aici.

Sarmalele

Termenul „sarma” provine din cuvântul turcesc „sarmak”, care înseamnă „rulou” sau „pachet”. Fără niciun dubiu țara de origine a sarmalelor este Turcia, dar surpriza este că acest preparat se găsește nu doar în țări est-europene.

 În Cipru, frunzele de viţă-de-vie umplute sunt numite „koupepia”. Ciprioţii greci denumesc toate celelalte vegetale umplute cu termenul „gemista” („umplut”) sau „dolmades” (ca plural de la „dolma”). 

La albanezi, carnea tocată (de obicei vită), orezul şi cartofii feliaţi sunt gătite cu condimente (sare, piper, boia, vegeta), învelite în foi mari de varză, fierte sau gătite în aburi, după care sarmalele sunt gătite în cuptor. 

În Finlanda, sarmalele sunt numite „kaalikääryleet” şi sunt similare celor suedeze. În Suedia, se numesc „kåldolmar” şi sunt umplute cu carne de porc tocată şi, uneori, cu orez. 

În Italia, sarmalele au fost aduse de refugiaţii din Dalmaţia, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Bulgaria se poate lăuda cu sarmale preparate din carne tocată, orez şi iaurt.

În Rusia, Ucraina, Polonia se numesc „golubtsy” şi sunt preparate din frunze de varză. În unele zone ale Ucrainei, sarmalele sunt fierte în borș acru sau suc de roșii. Ucrainenii au introdus slănina în sarmale – aceasta fie este tocată, fie tăiată cubulețe.

În Germania, sarmalele se numesc „Kohlrollen”, „Kohlrouladen” sau „Krautwickel” şi sunt preparate tot cu foi de varză.

În Azerbaijan sarmalele se numesc „yarpag dolmasi” şi sunt preparate din carne tocată de miel (sau amestec de miel cu vită), combinată cu praz şi orez.

Ciorba

Ciorba a ajuns pe masa românilor dintr-un capriciu istoric, fiind fiartă, mai întâi, în ceaunele şi cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. Era atât de strâns legată de imaginea trupelor de militari otomani, că şefii regimentelor de spahii erau cunoscuţi sub titulatura de ciorbagii.

Mai multe aici.

Româncele sunt frumoase

După ce am mâncat, e cazul să socializăm puțin.

Este această cutumă generală cu care se alintă și femeile din România, și bărbații care locuiesc aici, dar mai ales turiștii care vin să exploreze mai puțin heritage-ul cultural al României și mai mult să măsoare în funcție de măsura matematică, Golden Ratio, splendoarea anatomică a femeilor din România, respectiv din cluburi.

Acum, nu zic că nu sunt femei frumoase, dar niciodată nu am înțeles de unde vine absolutismul acesta declarativ că în România sunt cele mai frumoase. Nu intru în discuții legate despre cum se măsoară frumusețea pentru că am complica prea mult situația, dar ca hint, până și oamneii de știință dezbat foarte mult pe această polemică. Desigur, intuiția pur neștiințifică și propgarea ei în masă de câtre români este mult mai puternică. Am căutat pe net, făcând pe străinul, să văd ce zic topurile de pe Marele Internet. Aici nu zice nimic, nici aici, aici e pe locul 12. Nu că m-aș lua după Internetul mare, dar presupun că atunci când vine un turist în România nu se apucă să citească mari studii.

Legenda lui Manole

În cazul acestui legende nu este neapărat despre faptul că nu e noastră deloc, ci că nu e doar a noastră. Am putea crede, așa cum învățăm la școală, că legenda Meșterului Manole este unică și relatează în secret un adevăr important despre creativitatea neamului românesc. 

În realitate, laitmotivul zidirii soției este unul pe care îl regăsim și în mitologia altor popare. Ordinea psiho-morală a fost mereu influențată de religie și ritualuri, de credințe, zei și magie. În Ljubljana, de exemplu, se obișnuia să se zidească pisici pentru a proteja proprietarii de forțele naturale. În alte culturi erau obiecte, păpuși, amulete sau cruci, iar în alte popare era sacrificiul uman. Turcia, Asia, Europa de Est, Balcani. Peste tot apar legende, povești și cântece despre soarta tragică a soției de zidar ce trebuie sacrificată în numele ridicării unei construcții.

Diferența de reprezentare a legendei între popoare stă în modul în care Ana, respectiv soția zidarului reacționează la decizia și acțiunile soțului ei. În legenda românească Ana își acceptă în mod tacit și resemnat destinul, având încredere în rațiunea lui Manole. În alte popoare, soțiile încearcă să scape, se zbat, înjură și îl blesteamă pe soțul trădător.

Experții dezbat de mai mult de un secol originele acestei balade. Am extras câteva din presupusele ipoteze de ale mitului:

  • Arnaudov vrea să dovedească în 1913 că balada își are originea în Grecia cu influența vechilor greci și a culturii bizantice la rădăcini. De aici răspandită în Albania, Bulgaria, România, Ungaria.
  • Vargas în 1960 crede că originea ei este în Caucaz
  • Parpulova-Gribble, 1996, folclorist bulgar, a cercetat 180 de versiuni emițând teoria că balada derivă dintr-un ritual de trecere
  • Mircea Eliade prezintă un ritual mitic legat de sacrificii de sânge cu origini cosmogonice păstrate în mitologia românească. Intriga baladei poate fi bazată pe legendele cosmogonice despre crearea lumii dintr-o femeie primordială. Orașul sau biserica construită sunt considerate imago mundi ca centru al lumii.
  • Alan Dundes vorbește despre o metafora pentru căsătorie, o capcană pentru libertatea femeii, o interepretare feministă și psihanalitică (însa aici apar și copii, frați și surori)
Proverbele

E adevărat, proverbele sunt au o reputație din ce în ce mai retrogradă dată fiind emergența cultului ”new age dandy” în care ralierea la un trecut standardizat și mitizat în vreu fel pare un simptom al înapoierii. Cu toate acestea, această secțiune încă va avea ecou pentru orice cititor pentru că chiar și actualii Gen Z au fost crescuți de umilii Gen X.

În acest sens recomand o carte care propune o analiză paremiologică foarte detaliată, dar și umoristică a modului în care proverbele din diverse culturi reflectă mindset-urile și ordinile sociale din acele spații. Cartea se numește ”Să nu te căsătorești cu o femei cu picioare mari” de Mineke Schipper. Așadar, mai jos am listat câteva din aceste exemple, restul și multe altele, în carte:

Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard. (englez)

Meseria e brățară de aur. (rus)

Sângele apă nu se face. (englez)

Vara sanie, iarna căruță. (rus)

Alte interesănțenii despre România și originile ei găsiți în:

  • Alexe, D. (2016). Dacopatia si alte rataciri romanesti. Humanitas SA.
  • Oișteanu, A. (2018). Sexualitate şi societate: istorie, religie şi literatură. Polirom.
  • Oisteanu, A. (2016). Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură. Elefant Online.

Ce alte chestii despre care oamenii cred că tărie că sunt românești mai știți?

Bibliografie:

  • Dundes, A. (Ed.). (1996). The walled-up wife: A casebook. Univ of Wisconsin Press.
  • Schipper, M., & Schipper, W. J. J. (2003). Never marry a woman with big feet: Women in proverbs from around the world. Yale University Press.
  • Duţescu, D., Iliescu, S., & Mareş, L. (1970). Manual de conversaţie în limba engleză. Editura Ştiinţifică.

Recomandări din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai mult, în:Per se