Per se

Romantizarea stresului în online. Când a devenit cool să fii obosit?

Social media a schimbat modul în care ne raportăm la lume, la cei din jur și chiar la noi înșine. Pe social media regăsim aplicații cu tot felul de feature-uri prin care putem alege să ne proiectăm sinele așa cum dorim.

Am observat de ceva timp o tendință și chiar o ”modă” ciudată în online în rândul prietenilor mei mai mult sau mai puțin apropiați. Postări de orice format în care persoana în cauză le spune urmăritorilor ei cât este de obosită, cum e deja a 15-a oră de lucru neîntrerupt, cum e a 10-a cafea, cum e o zi de muncă după 2 ore dormite.

Observația mea a început din facultate când vedeam colegi (și eu făceam asta) care în perioada sesiunii inundau agenda de postări, în special story-uri a căror simbolistică e mai apropiată de experiențele imediate, de actualitate, cu mesaje și texte care exprimau cât de obosiți sunt de atâta învățat. #sesiunelife #forevertired #thirdcoffee. Acolo înțeleg nevoia de a face asta, să zicem. Sesiunea e o experiență de grup, iar acel grup este apropiat de ceva ce a apropiat chiar și cele mai primitive societăți – suferința, frica de necunoscut, nevoia de ”supraviețuire”.

În plus, sesiunile sunt prilejul perfect pentru a le comunica subtil celor din jur capacitatea ta de învățare, setea pentru cultură și informație în timp ce adopți un ”sad face” sau te bosumfli, arătând că nu e chiar așa simplu să fii tu. Probabil că nu este.

Pe de altă parte, continui să observ o recurență a acestui trend în rândul celor care lucrează deja de ceva timp. Am stat să mă gândesc dacă există vreo constanță din punct de vedere al industriei în care lucrează persoanele respective, dar nu era. De la publicitate, jurnalism la IT, management, you name it. În general, joburile ”nobile” ale postmodernismului, cele atotfăcătoare de profit.

Ce se întâmplă e că văd constant oameni care glorifică munca exagerată, munca peste program, romantizează stresul, oboseala. #stressed #alwaystired #workworkwork #anustiucâtaorădemuncă #ovaisuntasastresata #nustiucesamaifacdeatatatreaba. Îi recunoașteți sau vă recunoașteți? Plecând de la această observație, vreau să raportez câteva idei care denotă niște maladii grave ale modului în care ne raportăm la muncă.

Supraocupare vs plictiseală

Social Media produce un efect foarte interesant asupra modului în care oamenii se raportează la statutul ocupațional al cuiva și chiar al lor înșiși. Din aglomerația de informații pe care le primim despre alți oameni, vești care ne spun cine s-a mai angajat, cine a mai început o școală, cine se mai duce la un curs, cine mai militează pentru o cauză, putem ajunge în punctul în care să simțim o presiune socială de a face lucruri. Trebuie permanent să faci ceva, să te ocupi cu ceva și acel ceva să nu fie oricum, ci cât mai inedit, cât mai important și, dacă se poate, să îți ocupe tot timpul.

Ați observat că lumea nu se mai plictisește? Nu mai e cool să te mai plictisești. Suntem așa de speriați să nu pierdem timpul pe care l-am putea petrece fiind productivi, construind tot mai mult, consumând tot mai mult. Rațiunea de a fi a individului în societatea capitalistă este să fie permanent ocupat. Asta denotă că este priceput, că este căutat, că este specializat, că e bun la ceva, deci, se înscrie cu succes în competiția iluzorie a rețelelor sociale.

Din ancheta lui Dorin Bodea a rezultat că românii se poziționează pe locul 6 la categoria ”persistența în muncă” și pe locul 29 la ”eficiență”. Ideea e să lucrăm mult, nu eficient. Capitalismul în complementaritate cu rețelele sociale au făcut o treabă foarte bună cu individul. Nu le-a luat foarte mult să îi ofere omului o cale prin cale el să facă un scop din munca sa, să dea motive supralivrării, să o facă o parte din viața lor ”interioară”, din motivație, din împlinire.

Până și modalitățile de relaxare care vin în completarea acestei romantizări a oboselii și stresului spun ceva despre cum ne raportăm la timp și la ”încărcare”. În online pare că se duce o olimpiadă acerbă de ”Cine se relaxează mai interesant?”. Doar nu poți să te relaxezi așa cum te taie pe tine capul. Sau, doamne ferește, să te plictisești sau să te oprești din a face chestii. E cool să ne relaxăm făcând puțin yoga, această religie reinventată a postmoderniștilor, cu un mic Buddha lângă, niște bețișoare parfumate de la IKEA care nu te relaxează, ci mai degrabă te leșină, machiată, îmbrăcată, coafată. Cred și eu că ai nevoie de relaxare după un proces așa de anevoios și obositor premergător relaxării per se. Iar exemplele pot continua.

Voi distrugeți piața

Vă dați seama ce bine se simt angajatorii când văd că dragii lor angajați postează pe net cum lucrează 15 ore continuu și primesc like-uri pentru asta? Se nasc conversații, această ”problemă” de la muncă le oferă prilej de discuție cu urmăritorii lor din online, deci le oferă o punte deschisă pe care vine o bucată de viață socială. Ce alt job îți mai îmbunătățește viața socială? Dacă aș fi angajator aș pune asta în beneficiile contractului: ”o să lucrezi mereu peste program și vei fi continuu stresat/ă, deci este o oportunitate majoră pentru tine să faci content în online, să te victimizezi, să mimezi ocuparea și să te admire urmăritorii pentru că ești așa de solicitat/ă.”

De ce solicitarea și nivelul de stres sunt percepute ca un indicator pentru specializare și calitate a muncii și a ta ca angajat? Stresul e un motiv de laudă, face parte din job description, e un acord tacit între părțile contractante, acord pe care angajatul îl primește și îl consumă cu inima deschisă, iar urmăritorii respectivului se frustează: ”eu nu fac așa multe lucruri ca x, x e mai de succes decât mine”. Urmăritorul se va apuca și el să caute un job cât mai ”bun”, mai multe activități, mai multă ocupare că poate doar, doar, ajunge și el de succes ca x. Seara, după a 15 oră de muncă se va bate pe umăr spunându-și că asta îl împlinește și îl face fericit pe el, să muncească pentru profiturilor altora, fiind un pion extrem de firav într-un ”organism” vicios.

Iluzia emancipării

În completarea acestor postări de #alwaystired am mai văzut și auzit povești despre oameni, dar aș vrea să mă refer mai specific la femei acum, care nu au timp să mai gătească, să mai doarmă mult sau ”să relație amoroasă” pentru că muncesc foarte mult și trebuie să își clădească cariera. Această iluzie a emancipării ne tot bântuie de ceva timp și pare să câștige tot mai mulți adepți. Nu o să intru în polemici feministe, am făcut-o deja aici. Dar vreau să întreb doar atât: merită supra-emanciparea asta ca să ai o viață dezechilibrată, nesănătoasă pe care o glorifici în timp ce lucrezi pentru proliferarea unui sistem bolnăvicios?

Normalizarea dezechilibrului

Toate aceste glorificări egoncentriste ale unor dezechilibre precum oboseala și stresul nu fac decât să le normalizeze și să devină un fenomen universal acceptat ca normal, așa trebuie să fie. Ați observat că nu mai vedem oamenii străzii, că ei nu ne mai emoționează, că devin aproape un decor urban? Ați observat că vedem reclame, dar nu știm reclame. Pentru că volumul mare de informații te imunizează, îți pune creierul într-un stand by, astfel încât conștientul nu mai primește direct toate acele informații, dar ele se stochează undeva și ne modifică percepția, ne updatăm continuu. La fel se întâmplă și cu postările de #aomiacafea. Cu cât romantizezi mai mult faptul că ești obosit și ocupat cu un iz de victimizare, dar și laudă, cu atât ele devin mai normale, iar asta influențează starea de sănătate a ta și a celor din jur care își activează simțurile ”sociale” și intră în competiție.

În concluzie, cred că acest fenomen, deși pare unul cât se poate de prozaic și de inofensiv pentru că ”e doar social media, nu e mare lucru”, de fapt ascunde o maladie a modului în care noi ne raportăm la muncă și a modului în care alegem să ne împărțim timpul, cui îl dăm, cum îl folosim sau mai bine zis cine ni-l folosește și în ce scop. Dar măcăr munca ne înnobilează, nu?

Vă las cu un fragment din Life Against Death: The Psychoanalytical Meaning of History de Norman O. Brown:

“The alienated consciousness is correlative with a money economy. Its root is the compulsion to work. This compulsion to work subordinates man to things, producing at the same time confusion in the valuation of things and devaluation of the human body. It reduces the drives of the human being to greed and competition… The desire for money takes the place of all genuinely human needs. Thus the apparent accumulation of wealth is really the impoverishment of human natureand its appropriate morality is the renunciation of human nature and desires – asceticism. The effect is to substitute an abstraction, Homo Economicus, for the concrete totality of human nature, and thus to dehumanize human nature. In this dehumanized human nature man loses contact with his own body, more specifically with his senses, with sensuality and with the pleasure-principle. And this dehumanized human nature produces an inhuman consciousness, whose only currency is abstractions divorced from real life – the industrious, coolly rational, economic, prosaic mind. Capitalism has made us so stupid and one-sided that objects exist for us only if we can possess them or if they have utility.” (Brown 1959: 237-8)

Recomandări din aceeași categorie

3 Comentarii

  1. Yes, but… Inteleg ca in ultimul timp este dificil sa disociezi realitatea virtuala de cea concreta.. si in media avem tendinta sa amplificam orice emotie, stare… dar nu vad neaparat ca pe ceva negativ competitia in care ne antreneaza dpdv al carierei. E ok sa devii ambitios, sa vrei sa intreprinzi mai multe lucruri. Nu stiu insa cat cantareste faptul ca aceasta ambitie deriva din dorinta de a „poza” ca suntem mai buni, mai munciori, mai, mai… si nu din dorinta sincera de a ne depasi conditia.
    In plus, sa ai un scop, un ceva pentru care tragi cu drag in viata.. mi se pare util si din punct de vedere emotional… prefer scopul unui dolce far niente. Desigur, scopul nu trebuie sa fie neaparat reprezentat de job, inteleg, dar unii doar asta au sau asta le creeaza sincer placere

    1. Asta nu e neapărat o discuție despre disocierea realității de viața virtuală, nu acesta e focusul. Sunt de acord că e bine să ai un lucru pentru care să tragi și că te ajută emoțional și, evident, cariera și viața profesională sunt părți importante din viața noastră de zi cu zi, dar e foarte important cum o faci. Nu e o discuție alb-negru (e bine sau nu e bine să îți arăți viața profesională), e vorba de cum o faci. Un lucru este să pui o poză în care spui că ai avut o zi bună, că ți-ai îndeplinit obiectivele, că ai învățat ceva nou și alta e că te victimizezi că lucrezi mult mai mult decât este nevoie, că de fapt ”ești lucrat”, pentru că asta e ce se întâmplă cu adevărat și să încerci să cosmetizezi și să voalezi o adevărată problemă, o frustrare care și ție îți dă ritmul peste cap într-o ”monedă de schimb” pentru zona de social media. Abuzul, stresul, supraîncărcarea unei persoane acaparându-i tot timpul nu este un mod prin care îți ”îndeplinești scopul” și îți construiești cariera, decât dacă scopul nu este cumva să muncești atât de mult încât să nu ai timp să îți vezi de viața ”reală”.

      1. Sigur, iti inteleg punctul de vedere
        But.. „moneda de schimb” se poate aplica si in cazurile f bine cunoscute „#ilovemylife” ( sau ca sa preiau din exemplul tau- mi-am atins un obiectiv, am avut o zi buna.. you get my point.. Aceeasi Marie, alta palarie)Practic, orice postam pe social media e o reclama la propria persoana. In cazul pozelor, memeurilor samd in care este reprezentata suprasolicitarea.. se foloseste o alta tehnica tot pentru a sublinia, in esenta, o calitate ( hey uite, muncesc, imi dau interesul pentru ceva). Nu cred sincer ca este cosmetizata o frustrare.. cred mai degraba ca este cosmetizata dorinta de a epata. Cred ca depinde mult si din ce unghi privesti problema cat si despre ce fel de postari vorbim…there are the funny ones and then, there are the angry ones. Eu acum vorbesc despre cele funny, romantizate.. despre care, in continuare sustin ca nu produc mai multe probleme decat alte tipuri de postari. Adica, eu, ca privitor influentabil, am acelas rezultat si daca vad o postare in care un zambet fericit ma anunta ce zi minunata a avut la job.. si daca vad o postare cu o 5 cesti de cafea consumata.. si anume, I need to do more! Dar asta sunt eu.
        Cat despre viata „reala”.. poate munca e o realitate fericita pentru mine. O fi bine, o fi rau.. asta nu mai stiu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai mult, în:Per se