Per se

Un alt articol despre Eminescu, elefantul din cameră și canonizare națională

Știți parabola cu împăratul care nu avea haine? Pe scurt: un împărat iese fără haine prin regat alături de slujitorii lui și întreabă sătenii cum îi vin noile sale haine. Toată lumea îi spune că arată minunat deși cu toții observă că nu e nimic acolo. La un moment dat, un copil spune răspicat și inocent că împăratul nu are haine și nu înțelege de ce toată lumea spune că da. Deși inițial se arată stupefiați, sătenii prind curaj și țipă în gura mare: Împăratul nu are haine!!!

Am citit prima dată această poveste cu caracter moralist în cartea The Elephant in the Room: Silence and Denial in Everyday Life în care se vorbea despre modul în care oamenii omit în mod intenționat să vorbească despre lucrurile din sfera publică față de care au niște resentimente/neînțelegeri/confuzii. Această negare colectivă are mai multe cauze în funcție de contextul la care te uiți, dar cazul parabolei amintite mai sus, toată lumea se abține de frică de a nu părea proști, ignoranți în fața celorlalți. ”De ce ei văd și eu nu?” Anxietatea provocată de percepția abaterii de la grup e cât se poate de reală și o întâlnim într-o multitudine de sfere din viața de zi cu zi sub forma unor elefenați din cameră pe care îi luăm ca atare.

M-am gândit la povestea aceasta ieri. Ieri a fost 15 ianuarie și a fost Ziua Culturii și a lui Mihai Eminescu. O coincidență absolut surprinzătoare a făcut ca chiar în seara de 14 ianuarie să mă afund în lectura cărții ”Iluziile literaturii române„ de Eugen Negrici în care acesta dezbate ușor virulent concepția colectivă asupra poetului național și proveniența acesteia. Știu că e un subiect sensibil de dezbătut, dar eu zic că suntem toți oameni mari aici.

Începem cu o anecdotă. Eram în liceu și trebuia să învăț pentru bac la fel ca ceilalți colegi. Lamentările legate de programa învechită de la acest examen erau și atunci și erau și înainte de noi, nu au fost inventate de vloggerul Selly. Cu toții reclamam lipsa de identificare cu subiectele din romanele pe care le aveam de citit. Reclamam cuvintele ieșite din uz, gândirea retrogradă a personajelor considerate arhetipuri sau cuvintele greoaie care însoțeau (neapărat) comentariile învățate ca pe poezii de la meditație. Nu prea se vorbea însă de poezii. Pentru că aveau aura metaforică nu ne permiteam să spunem ”ce vrea de fapt să spună autorul?”, așteptam cuminți să ne fie traduse revelațiile dintre rândurile cu rimă pioasă ale marilor poeți și ale marilor capodopere din literatura română. La vremea aceea țin minte părea că George Călinescu e singurul care a înțeles despre ce este vorba și el, ca un trimis al sfintei literaturi, a venit să predice cuvântul eminescian.

Acum îmi dau seam că totul era un mare elefant în cameră. Nu aveam colegi care să fie exaltați de versurile eminesciene, dar nici de versurile altor poeți de la bac. Și eu, și ei citeam destul de multă literatură străină atunci. Dar nu vorbeam despre asta. E posibil oare să fi căzut sub incidența aceluiași efect? Cel care spune ”nu o să ridic eu problema că nu înțeleg pentru că pare că ceilalți înțeleg”. Și, oricum, așa cum spuneam și mai devreme, aveai o interpretare gata făcută ca un as în mânecă de profesorul tău.

Canonizare cu iz naționalist

Mitul lui Eminescu e unul plin de substraturi. Ele se reiterează în diverse formule an de an în sfera publică, consolidând tot mai mult aura mistică a poetului național, după cum a fost etichetat de G. Călinescu (criticul național, dacă îmi permiteți).

Eminescu avea toate premisele să obțină această titulatură. Gândirea analogică a ”poporului” a văzut în Luceafărul o alegorie purtătoare de semnificații despre viața poetului însuși. Mitul geniului tânăr aflat în plină putere creatoare menit să moară mult prea devreme (soartă rezervată doar geniilor), chipul angelic portretizat în Luceafărul, dragostea neîmplinită și tumultoasă dintre el și Veronica, urmată de tragica moarte în același an a perechii sale. Toate aceste layere au făcut ca operele sale să nu aibă pur și simplu un rol literar, așadar instrumental. Ele transcend eul liric și i se transferă eului empiric, devenind o operă revelatoare despre un om de geniu. Totul rezultă într-o adorație colectivă anuală în care valorile naționale sunt expuse ca într-un târg kitchos și o parte din români se bat pe umeri privind în sus (sau în jos la postările de pe Facebook, după caz) la poetul național care are un efect mesianc asupra psyche-ului colectiv. Eminescu a fost așadar canonizat simbolic și trăiește ca o religie sezonală printre noi, resuscitând în fiecare an spiritul național.

Lumi care rimează diferit

Se vorbește des zilele astea despre segrerarea online-ului, despre faptul că suntem din ce în ce mai divizați. O fi și sigur a fost cazul acum, pe 15 ianuarie, când o parte a internetului vuia de meme-uri care mai de care mai creative, iar altă emisferă era inundată de atâta mândrie națională. Într-o parte a fost totul numai o glumiță despre versurile lui Eminescu sau, mă rog, aproape totul, pentru că ceva spațiu digital a mai fost furat și de glumele despre bicepșii președintelui. Ah, frumusețea internetului! În altă parte au curs versuri și emoții, toată lumea și-a pus hainele digitale de sărbătoare și a ieșit la promenadă cu orice strop de pseudocultură pe care îl aveau pe acasă. Partea ”progresistă”, pro-occidentală, hipster, USRish a glumit cu subînțeles despre retrograzii și PSD-iștii care pun poze cu ”Bună dimineața la cafelutsa” și care pun postări despre Eminescu de pe malul celălalt, în timp ce își beau ”cafeluța de superioritate” și dau like virulent la orice meme apare în cale. Iulian Bulai a fost, desigur, un act ratat. Ceilalți și-au făcut cruci ca să se lepede de păgânismul celor care nu înțeleg valorile naționale, tinerilor pierduți care sunt păcăliți de oculte, de stat.

Cum a fost la petrecere?

În fiecare an în jurul lui 15 ianuarie suntem supuși unui spectacol grotesc, cu iz ceaușist (anul acesta mai mult online), în care inși din diverse sfere, fie ei televiziune, radio, ziare, ONG-uri, politicieni, branduri comerciale sau simpli internauți participă cu entuziasm la petrecerea aniversară a ”poetului nepereche” și aprind tot mai puternic și mai luminos făclia națională.

Fiecare și-a adus la petrecerea digitală sentimentele întrupate cu mult tact într-o postare de Facebook, o poză, un share, fiecare ce a avut pe acasă. Cu cuvintele lor sau ale altora, oamenii au pus o cărămidă emoțională cu iz naționalist pe psyche-ul colectiv legat de mitul eminescian. Și le luăm pe rând, dar încep cu o mențiune. Nu am o oamenii care îl plac pe Eminescu, dar îmi place să știu dacă au motive reale să o facă. Reiterarea unui mit care ne spune o poveste despre noi și despre „poporul nostru puternic” și care ne gâdilă de zeci de ani orgoliul național nu e un motiv rațional. E unul emoțional, e unul care, aș zice eu, are în spate o formă de instinct social, dar nu e unul rațional.

Brandurile au venit neinvitate la petrecerea asta, dar de ce să ratezi un context care face ”trafic” dacă cei care vorbesc despre el sunt tocmai consumatorii tăi. Brandurile și-au încins creierul și creativitatea să găsească o legătură între ce vând ei sau ceva din identitatea lor și marele poet național. Cele care nu au putut găsi au trecut planul B și au mizat pe Ziua Culturii. S-a construit astfel o paradă ridicolă cu iz mercantil pe care dacă ar fi să o citim cu ochii minții ar spune în megafon: ”Astăzi îl sărbătorim pe poetul nostru național și hei, avem reducere la tigăile noastre realizate special pentru români!!”

Un alt grup care a venit foarte devreme și gălăgios la petrecere este cel al politicienilor, desigur. Eminescu e un adevărat capital simbolic, așa că trebuie să te trezești dis de dimineață să îl cooptezi în partidul tău. Marea dramă a zilei a venit din postarea lui Iulian Bulai care (probabil din supraraționalizarea poemului ”Somnoroase păsărele”) a dedus public că Eminescu ar fi USR-ist. S-a născut imediat o dezbatere în care politicieni de la alte partide l-au apostrofat pe tânărul Bulai acuzându-l că l-a arondat în mod superificial pe Eminescu la USR. ”Eminescu nu e al tău!! E al nostru! Ba al meu! Ba al meu!”. Partea amuzantă e că pe malul negativ al percepțiilor despre Eminescu se află informația conform căreia el ar fi fost antisemit. Ce partid își asumă acest atribut ”de brand”?

În concluzie, ne vedem la anul la o nouă petrecere aniversară la care sunt sigură că ne vom distra pe cinste. Urmează un an plin în care capitalul național va fi revendicat pe de-o parte și denigrat pe de alta în funcție de tabăra la care te uiți.

”Noapte bună!” (Somnoaroase păsărele, M. Eminescu)

Recomandări din aceeași categorie

1 Comentariu

  1. Într-un județ, iubitul Titi, este oficiant de stare civilă dintr-o cușcă, de urs românesc😷🙏

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Mai mult, în:Per se