Ai două minute să vorbim despre

Copywriting-ul atemporal de la Cimitirul Vesel. Dumitru Pop Tincu:”Eu fac istorie direct de acasă”

Vara asta am ales ca destinație de vacanță Maramureș. Știți voi, locul unde se atârnă harta în cui și, ca un făcut, primarul din Sighet chiar a pus un cui în centru. Ca orice turist care vrea să îndeplinească agenda de bază a monumentelor am ajuns și la Cimitirul Vesel. Pe lângă fascinația și unicitatea sa, citind textele de pe cruci am venit cu o observație pornită din din umila mea meserie de copywriter. Cel sau cea ce scrie textele la Săpânța face un fel de copywriting. Tradițional, mult mai important, mult mai rezistent în timp, mai relevant, mai solemn. Dar copywriting, corect? Dacă e să păstrăm analogia regăsim tot pachetul: client, brief, deadline (deadline, te-ai prins?). Și de atunci mi-am pus în cap să deschis blogul cu acest om care, din punctul meu de vedere, face o treabă absolut fascinantă. Lucrează cu moartea, lucrează cu o formă de artă și lucrează pentru ceva unic care nu va muri în timp (pun intended).

Dumitru Pop Tincu este numele maestrului și meșterului de la Cimitirul Vesel. Nu a fost așa greu să îl găsesc cum îmi imaginam. Domnul are o groază de articole și interviuri date (the IQads interview dream exceeded) atât în România, cât și în afară, în care abordează subiectul Săpânța din diverse unghiuri. Unul dintre ele este cel din New York Times. Eu aici voi vedea o anumită dimensiune a poveștii, deci, pentru mai multe detalii, dați-i un google.

Scurtă istorie a locului

Stan Ioan Pătraș a creat primul epitaf în 1935 și a continuat să facă pentru oamenii din sat. La moartea lui, la doar 69 de ani, în ’77 munca lui a fost preluată de Dumitru Pop Tincu. Este o fascinație antropologică în faptul că cineva s-a gândit că să transpună moartea în umor mai ales în condițiile în care intervii peste sobrietatea specifică Bisericii. Personal, mă bucur că s-a întâmplat atunci pentru că mi-e greu să cred că azi ar mai fi fost posibilă o astfel de inițiativă în mijlocul unui tumult de political corectness și exagerări de tot felul legate de ce trebuie sau nu trebuie spus despre oameni deși, paradoxal, ne aflăm în plină emergență a ”libertății de exprimare”. Dar asta e o altă discuție. Cimitirul Vesel pare să fi generat o adevărată revoluție în aria eshatologiei, mai exact, în modul în care sunt abordate cultural ritualurile ”de trecere”. Cu toate acestea, Cimitirul Vesel rămâne un exemplar inedit. Dl. Pop susține că ideea de creație de la Cimitirul Vesel este aceea că persoana decedată se află, prin intermediul crucii și a textului de pe ea, într-o stare de discuție și interacțiune cu cel ce citește. Textele sunt la persoana 1, este ca și cum acesta se prezintă, ceea ce îi păstrează vie amintirea, îl blochează într-un prezent memorial. Pentru cei din juri, privitorii încă animați de freamătul vieții, Cimitirul Săpânța este monumentul unei execuții de tip ”memento mori” în care pare că toți suntem împăcați cu propria efemeritate. Mergem la Cimitirul Vesel, recunoaștem arhetipuri rurale: ”bețivul”, ”soacra rea”, ”femeia casnică”. Dacă tot am pornit de la analogia cu publicitatea care în esență se rezumă la o paralelă între urban și rural aș vrea să pun următoarea întrebare pe masă. Oare cum ne-am simți noi reprezentanții urbanului, ”publicul țintă” al vacanțelor în Maramureș, ce se îmbată cu splendoarea agroturismului odată ieșiți din aglomerarea betonului și a deadline-urilor, dacă pe acele cruci nu ar fi scrise doar arhetipuri irecognoscibile pentru noi sau, cel puțin, nu în totalitate. Dacă nu ar mai fi țăranul bețiv care își bate nevasta, ci ar fi bețivul care se îmbată în fiecare săptămână la Loft și își înjură bâlbâit prietena. Sau invers. Sau dacă nu ar mai fi soacra cea cicălitoare, ci ar fi șeful cel pisălog. Arhetipurile din lumea ”modernă” își merită și ele recunoașterea. Iar eu mă întreb dacă în acest univers paralel am mai fi la fel de împăcați cu ideea de a muri.

Despre copywritingul rustic și atemporal aflăm mai multe de la meșterul Dumitru Pop Tincu care a avut răbdarea de a-mi răspunde la curiozitățile cu care am plecat de la Cimitirul Vesel. De dragul analogiei, voi semnala similaritățile cu industria publicitară, deși din punct de vedere simbolic cele două sunt incomparabile.

cover story Sapanta Matricea Romaneasca slider 3
  1. The internship: Cum ați început această meserie?

Eu am fost elevul lui Stan Pătraș și după mult timp am ajuns să il continui. El a murit in martie, iar eu din iunie 1977 am inceput să continui munca lui. De la vârsta de 9 ani am fost elevul lui până la 14 ani și apoi am început să continui munca. Sunt foarte multe de povestit și vă invit să citiți diverse interviuri pe care le-am dat, în New York Times și multe altele. Dacă ați fost la Săpânța nu cred că ați fost la casa memorială. Eu aici lucrez din 1977. Eu fac istorie direct de acasă.

  • The brief: Cum se desfășoară, să-i zicem, interacțiunea cu clientul? Practic, o persoană în sat moare și  are nevoie de cruce. Familia vine către dvs. Ce se întâmplă de acolo? Cum aflați detalii despre viața persoanei astfel încât să scrieți textul?

Nu trebuie să îmi dea niciun detaliu, eu sunt genul de persoană care își culege singură informațiile. Familia vine și dă comandă și de acolo familia nu se mai bagă. Eu îmi culeg detaliile, din sursele mele personale. Eu cunosc toți oamenii satului, știu cine e, ce a făcut, pot dezlega toate rudele între ele. Asta e meseria mea.

  • The feeback: Ce reacții au avut familiile de-a lungul timpului în momentul în care au citit ce ați scris?

Nu este e o problemă. Eu trebuie să mă justific la ei. Toate textele pe care le fac sunt făcute în așa fel încât să fie reale, nu pot să îl fac așa ”de flori de măr”și să depășească anumite lucruri pe care persoana nu le-a săvârșit. Mă interesez foarte bine și apoi îmi fac materialul de scris. Dar familia nu are nimic de zis, familia își cunoaște odrasele. Eu lucrez cu argumente, este real ce scriu și tocmai pentru că e adevărat, ei sunt ok cu asta. Nu poți nega viața cuiva.

  • Și nu s-a supărat nimeni niciodată că ați folosit detalii mai intime și conotații ceva mai negative din viețile oamenilor? Precum faptul că persoana în cauză a fost bețivă, leneșă, o soacră rea etc.

Este viața fiecăruia. Din bun nu poț face rău și nici invers. Este viața lui. Dacă vă puneți în fața unei cruci puteți să citiți practic ce vă povestește personajul din fața dvs., acea cruce spune păsul celui ce a fost printre noi atâția ani și acum numai este. Este precum o discuție. Este ca și cum se prezintă. Asta este directiva între mine și cel căruia îi fac crucea. Știu ce a făcut în viața lui, cu ce s-a ocupat, ce probleme a avut în familiile, toate le știu. Vă dați seama, sunt sute de texte care nu seamănă unul cu altul. Dacă mai căutați, Roxana Mihalcea, o domnișoară din Moldova a scris o carte în care a transcris toate textele din Săpânța alături de puțin istoric.

  • The overthinking: Cum vi se pare gândul că, practic, munciți în slujba morții? Sau, mai bine zis, vă mai gândiți la asta?

Este singurul loc din lume în care se râde despre moarte. Nu o să mai găsiți un astfel de loc, un cimitir care aduce morții o notă de umor. Este important și coloritul crucilor care redau aceeași stare de veselie.

Dacă un om moare într-un accident, dacă moare un copil oricum îmi pare rău și sunt trist, pentru că e o tragedie, o jelanie cum îi spune la noi. Dar eu când fac textul, mă debarasez puțin de asta, mă gândesc la cum s-a produs evenimentul, ce viața a avut, ce sentimente are familia, sunt multe lucruri pe care le redau.

  • The industry: Ritualul de înmormântare este și el diferit pe baza acestui obicei?

Ritualul e constituit din acele 3 zile de priveghi. Acum este o problemă pentru că din cauza pandemiei turiștii nu mai pot participa la înmormântări. Pleacă și nu înțeleg nimic din ce se întâmplă cu adevărat în Maramureș. La noi se cântă mortul, 3 seri lumea stă și spune istoria omului respectiv. Iar oamenii vin și ascultă ce se povestește acolo. Sunt lucruri cu care nu te întâlnești poate niciodată în viață. Am avut și nunta mortului. Dacă intrați și pe arte o să vedeți cum vin oameni care sunt încă în viață, dau comandă, îmi povestesc despre viața lor, le fac crucea, îi place textul pe care i l-am făcut sau nu.

  • The supervising: Învățați pe cineva mai departe?

Da, am acum pe cineva pe care îl învăț pentru a-mi duce munca mai departe. Am și eu o vârstă. Vreau neapărat să continue exact ce fac eu, să nu se îndepărteze de cum am învățat și eu de la Stan Ioan Pătraș și să fie transmise mai departe. Acest băiat face și parte din familia lor, din neamul lui Stan Pătraș.

Așadar, mi se pare fantastic că avem o tradiție atât de exotică în care ritualurile funerare sunt reinterpretate prin filtrul umorului. Deși există de zeci de ani, o analiză asupra acestui fenomen pare să devină din ce în ce mai relevantă în zilele noastre când sensibilitățile societale și metamorfozele din rândul agendei societății par să acapareze și să ”înghesuie” umorul. Argumentul este menajamentul emoțional al anumitor cateogorii e public care s-ar putea simți lezate. Eu o să las drept citat vorbele de mai sus ale lui Dumitru Pop Tincu: ” Este viața fiecăruia. Din bun nu poț face rău și nici invers. Este viața lui.”. Ne place să râdem de moarte. De ce ne e frică, de fapt, și avem nevoie să fim menajați este ce se întâmplă în viața noastră?

Mi-a plăcut interviul.

Recomandări din aceeași categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *